De la ora 25 la ora eterna

C. Virgil Gheorghiu
nou
29,00 Lei
Autorul reuşeşte să aducă în faţa ochilor sufletului nostru “icoana” tatălui său, un preot simplu de ţară, care s-a dedicat total misiunii sale duhovniceşti, fără să se ferească de nimic din ceea ce i-ar fi cerut aceasta. Citind acest roman, reuşim să ne ridicăm şi noi puţin deasupra pământului şi să întrezărim o bucăţică de Cer.
La comanda

Durata de livrare: 7 zile

Limita stoc
- +
Adauga in cos
Cod Produs: 19221 Ai nevoie de ajutor? 0749105923
  • Descriere
  • Caracteristici
  • Review-uri (0)
Autorul reuşeşte să aducă în faţa ochilor sufletului nostru “icoana” tatălui său, un preot simplu de ţară, care s-a dedicat total misiunii sale duhovniceşti, fără să se ferească de nimic din ceea ce i-ar fi cerut aceasta. Citind acest roman, reuşim să ne ridicăm şi noi puţin deasupra pământului şi să întrezărim o bucăţică de Cer.
 
FRAGMENT
 
Prin ce se deosebea tatăl meu de ceilalţi oameni, astfel încât să îndrăznesc să afi rm că era o icoană? Prin nimic. „Creştinii nu se disting de ceilalţi oameni nici prin teritoriu, nici prin limbă, nici printr-un gen special de viaţă. Căci nu există oraşe care să le fi e rezervate anume, nici limbă pe care să o vorbească numai ei... Ei trăiesc în oraşe civilizate sau barbare, precum soarta i-a decis fiecăruia; şi, chiar dacă urmează obiceiurile ţării în care se află, fi e prin îmbrăcăminte, fi e prin felul de a se hrăni, fi e în alte privinţe, ei duc un gen de viaţă admirabil, care apare în faţa ochilor tuturor drept un miracol. Ei locuiesc, fi ecare în patria sa, ca nişte străini. Ei participă la toate ca cetăţeni, şi îndură toate ca şi când nu ar fi din ţară. Orice pământ străin este patria lor, şi orice patrie le este străină... Ei sunt în trup de carne, dar nu trăiesc după trupul de carne. Ei locuiesc pe Pământ, dar cetatea lor este în Cer... Ei trăiesc în lume, dar nu sunt din lume.” Tatăl meu era creştin. Aşadar, nu aparţinea decât temporar Pământului. Tatăl meu era preot. Preot de ţară. El era preot într-un sat de două sute de sufl ete. Aceste sufl ete trăiau în case mici din lemn, răspândite de-a lungul unui defi leu, într-o zonă aridă de munte, pe o distanţă de mai bine de treizeci de kilometri. Parohia (paroikia) tatălui meu se găsea, geografi c vorbind, în marea periferie a Europei, spre răsărit, în Moldova, pe versantul oriental al Carpaţilor. E un peisaj pe care nu am încetat niciodată să îl descriu în toate romanele mele. Oamenii care trăiau odinioară în această regiune a Petrodavei – strămoşii mei – se numeau ei înşişi: „Nemuritorii”6. Îşi spuneau ei înşişi Poporul Nemuritorilor, pentru că – deşi au trăit cu mult timp înainte de Iisus Christos – erau convinşi că nu ar muri niciodată. Pentru ei moartea fi zică era ca o mutare care îi purta de aici, de pe Pământ, în patria lor veritabilă, sus, în Cer. Ei aşteptau moartea cu nerăbdare. Căci ei, strămoşii mei nemuritori din Petrodava, aveau un dispreţ suveran pentru viaţa terestră şi pentru lucrurile materiale, in principal, fi indcă acestea sunt lucruri lipsite de valoare, de scurtă durată, efemere şi perisabile. Venerabilii mei strămoşi nemuritori, pe care grecii şi alte popoare aparţinând acestui timp îndepărtat îi numeau daci şi geţi, nu erau deloc legaţi de lucrurile pământeşti, nu mai mult decât turiştii care nu se ataşază de pământul ţării pe care îl calcă azi cu sandalele lor, fiindcă ştiu că a doua zi sunt în alt loc. Nemuritorii au luptat trei sute de ani împotriva invadatorului roman. După anul 100 după Iisus Christos, Nemuritorii au fost învinşi şi ocupaţi de legiunile imperiale ale Romei. Ţara Nemuritorilor a fost ultima cucerire romană pe acest Pământ.
 ***
     Tatăl meu nu poseda nici pământ, nici livadă, nici animale, nici casă. Nimic. El primea din când în când, de la stat, un salariu de foamete. Căci preoţii erau funcţionari ai statului, ca şi dascălii şcolii. Dar statul era un fel de proprietate privată a oligarhilor, a satrapilor fanarioţi. Statul plătea salariul preoţilor şi dascălilor şcolii când găsea cu cale şi dacă găsea cu cale. Nu era un salariu fix, ci un salariu plătit cu intermitenţă. De obicei treceau cinci, şase, paisprezece, douăzeci de luni, fără să primească salariu. Douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru, zi şi noapte, şi pe orice vreme, tatăl meu alerga, înalt, zvelt, slab, in sutana lui care acum – nu mai era neagră, ci de culoarea fierului ruginit, din cauza vântului şi a soarelui... El alerga în sutana care flutura, aşa cum flutură pânza unui drapel negru sau aripile arhanghelilor, în jurul corpului său fără carne şi fără materie. Tatăl meu alerga pe jos tot timpul. El avea nişte cizme mari, ferecate în cuie mari, ca încălţămintea alpiniştilor, şi blacheuri ca potcoavele cailor. Când ajungea pe teritoriul sacru, el îşi scotea cizmele mari. Ca să nu le uzeze inutil. Şi mergea în picioarele goale. În sutană, dar în picioarele goale. Oh, ştiu că era din cauzasărăciei! Dar acest preot proletar, care mergea în sutană şi în picioarele goale pe teritoriul ceresc al bisericii, şi care era tatăl meu, era în acelaşi timp foarte asemănător îngerilor. Căci îngerii, heruvimii şi serafi mii merg şi ei în picioarele goale. Tatăl meu era foarte asemănător, din cauza detaşării sale, din cauza teribilei sale sărăcii, episcopului său, Iisus Christos, care mergea şi el în picioarele goale. În sutană şi desculţ, preotul proletar le era foarte asemănător şi preoţilor din Vechiul Testament, care nu intrau niciodată în sanctuar decât în picioarele goale, şi care nu ofi ciau niciodată încălţaţi.  Aşa cum au scris pe urmă rabinii, exista o boală a viscerelor, proprie clasei sacerdotale, tocmai din cauza faptului că preoţii mergeau cu picioarele goale. Astfel, suferind sărăcia cea mai totală, tatăl meu era din ce în ce mai puţin asemănător preoţilor de pe Pământ şi din ce în ce mai asemănător îngerilor. Încălţările şi picioarele jucau un rol foarte important în viaţa tatălui meu. Căci el avea de parcurs zilnic un teritoriu de mai bine de treizeci de kilometri, unde erau răspândite casele fi ilor şi fi icelor sale. El se bătea zi şi noapte, în luptă corp la corp, cu furtunile de zăpadă, cu rafalele de ploie şi de vânt, cu torentele, cu puhoaiele, cu stâncile...
 

Editura: Sens

Traducere: Mariana Buruiană

Scrie un review


Suport clienti L-V: 9:00-18:30 I S: 10:00-14:00 I D: Inchis

0749105923 office@gramma.ro
close

A fost adaugat cu succes in cosul tau de cumparaturi!

Vezi cosul Trimite comanda
close

Comparare

Trebuie sa mai adaugi cel putin un produs pentru a compara produse.

close

A fost adaugat in wishlist!